Ce a facut pana acum Banca Nationala pentru limitarea creditului in valuta?

Aici e loc destul de discutat, oamenii impartindu-se in detractori si admiratori ai politicilor BNR. Detractorii arata catre lantul de falimente ale bancilor comerciale si spun ca toate creditele cu buletinul s-au acordat sub ochii adormiti ai institutiei de emisiune. Ca desi putea introduce reguli mai dure, BNR nu a facut nimic, scrie Dan Popa.

De cealalta parte, admiratorii spun ca falimentele au insemnat o curatire a sistemului si ca degeaba a incercat BNr sa avertizeze asupra pericolelor, ca lacomia bancilor comerciale a invins. Adevarul este ca de obicei, la mijloc. Pentru echidistanta, iata masurile aplicate pana acum de BNR in privinta limitarii imprumuturilor in valuta:
 

Introducerea raportului de lichiditate (“liquidity ratio”) prin Normele BNR nr. 1/2001, care la care s-au adus mai multe amendamente, cele mai importante prin Normele BNR nr. 7/2009 si prin Regulamentul BNR nr. 24/2009

Introducerea raportului “loan-to-value” (LTV) prin Normele BNR nr. 16/2003, unde se stabileste un plafon maxim de 75%, modificate prin Regulamentul BNR nr. 3/2007

Introducerea indicatorului “debt-to-income” (DTI) prin Normele BNR nr. 15/2003 si 16/2003, unde se stabilesc plafoane de îndatorare de 30% din venit (pentru creditul de consum), respectiv de 35% din venit (pentru creditul imobiliar); venitul este considerat pe familia debitorului, net de alte obligatii

Introducerea expunerii maxime a creditului în valuta catre debitorii neprotejati “unhedged borrowers”) prin Normele BNR nr. 11/2005, care stabilesc o limita de 300% din fondurile proprii

Majorarea graduala a ratei RMO pentru pasivele în valuta cu scadente de peste doi ani ale institutiilor de credit de la 25% la 40% în perioada 2004-2006.
Masura a fost relativ eficienta, reusind sa reduca pentru un timp ritmul de crestere a creditelor în valuta.